Ñîâðåìåííàÿ ãåíåòèêà

determinând toate par¬ticularităţile specifice ale diferitelor ţesuturi şi organe din el.

La începutul erei noastre Galen (129-199 e. n.), un alt învăţat grec, afirma, că ambii părinţi participă în egală măsură la transmiterea trăsăturilor şi însuşirilor ce le sunt lor proprii copiilor. O dovadă a acestui fapt o constitui asemănarea copiilor cu ambii părinţi, asemănare ce se observă în majoritatea cazurilor.

În perioada Evului Mediu cunoştinţele despre ereditate nu s-au dezvoltat. Toate publicaţiile cu acest subiect erau interzise de biserică, deoarece concepţiile despre moştenirea caracterelor şi evoluţia organismelor nu corespundeau cu principiile şi ideile ei. Abia în secolul al XVII-lea se fac primele descoperiri importante în domeniul eredităţii. Este perioada în care au fost construite primele microscoape, cu ajutorul cărora a început studierea celulelor şi ţesuturilor organismelor. Savanţii A. Levenhuc, M. Malpighi şi G. Laibniţ au descoperit şi au descris spermatozoizii (celulele sexuale masculine) la câteva specii de animale. Ei au fost primii care au lansat concepţia cu privire la faptul că spermatozoizii conţin în stare gata preformată, dar miniaturală, un întreg embrion şi, din contra, alţi biologi erau de părerea că embrionul preformat se află în ovul (celula sexuală feminină). Aşa a luat naştere teoria preformistă, conform căreia celulele sexuale, atât cele feminine, cât şi cele masculine, conţin viitoarele organisme în stare integră, în stare preformată, cu toate organele şi ţesuturile în miniatură, care mai apoi îşi măresc, pur şi simplu, dimensiunile şi capătă aspectul unui individ matur. În acest fel, preformismul admite numai modificările cantitative ale părţilor deja formate ale organismului şi le neagă pe cele calitative, ce se produc în procesul dezvoltării individuale, adică, de fapt, neagă însăşi dezvoltarea.

O primă lovitură importantă asupra teoriei pre¬formiste a fost dată de către S. F. Wolf, care în anul 1759 a formulat teoria epigenezei. Conform acestei teorii, embrionul nu se află în stare formată în ovul sau spermatozoid, ce rezultă din ovulul fecundat ca urmare a unei serii întregi de transformări calita¬tive succesive, care conduc la formarea ţesuturilor şi organelor.

Cristalizarea unor noi idei despre ereditate a devenit posibilă odată cu dezvoltarea teoriei transformiste, care a deschis calea unei fundamentări experimentale a unor fenomene biologice. În lucrarea sa «Filozofia zoologică» savantul francez J. B. Lamark a expus principiile de bază ale modificării organismelor şi ale moştenirii aşa-numitelor caractere favorabile. Conform acestor principii, organismele suferă în permanenţă schimbări ca urmare a acţiunii factorilor mediului înconjurător După opinia lui Lamark, influenţa ambianţei determină modificări adecvate în interiorul organismelor, adică în acestea se formează caractere ce corespund întocmai condiţiilor de viaţă. Aceste caractere se transmit prin ereditate, sunt moştenite şi de aceea ele se află la baza evoluţiei progresive.

Iată, de exemplu, cum explică Lamark lungirea gâtului la girafă.

Se cunoaşte că strămoşii girafei aveau gâtul scurt. Odată cu schimbarea condiţiilor de viaţă, ei au încetat treptat să se mai hrănească cu iarbă (dat fiind faptul că aceasta era tot mai greu de găsit) şi au înce¬put să se hrănească cu frunze de copac de pe părţile inferioare ale coroanelor, apoi şi de pe cele superioare. Pentru aceasta animalele îşi întindeau gâtul şi-l exersau. Operaţia fiind repetată de nenumărate ori, încetul cu încetul lungimea gâtului crescu. Apăru astfel un nou caracter, care s-a transmis prin ereditate generaţiilor ulterioare. Exerciţiul impus de condiţiile de viaţă continuă şi în final apar girafele contemporane, animale care au cel mai lung gât.

E simplu, nu? În aparenţă-da, în realitate, însă, unei astfel de explicaţii a eredităţii îi scap mecanismele propriu-zise ale procesului de moştenire a caracterelor dobândite. Să zicem, că animalele mature au dobândit un caracter nou – gâtul lung. Infor¬maţia cu privire la acest caracter dobândit (nu moştenit) trebuie să se transmită într-un mod oarecare în celulele sexuale, deoarece numai prin acestea ea poate deveni un bun al următoarelor generaţii ale organismului dat. Care, însă, e modalitatea de transmitere a acestei informaţii? Nici Lamark şi nici oricare altul dintre adepţii teoriei sale n-au oferit explicaţia mecanismului real al acestei transmiteri.

De menţionat că încă Jorj de Buffon (1707-1788) constata categoric în operele sale: «Câinii, cărora li se taie din generaţie în generaţie urechile şi cozile, transmit aceste defecte urmaşilor lor». Şarl Bone (1720-1793), negând această afirmaţie, spunea: «Nu este oare destul exemplul cailor englezeşti, cărora li se taie cozile timp de două secole şi care se nasc cu cozi, pentru a-l combate pe domnul de Buffon şi a pune la îndoială faptul pe care el îl prezintă drept veridic».

Ideea despre moştenirea caracterelor dobândite părea atât de elocventă, încât timp îndelungat ea a fost considerată inatacabilă. Însuşi cunoscutul fiziolog I. P. Pavlov a făcut încercarea de a explica transformarea reflexelor condiţionate (dobândite, ne ereditare) şi necondiţionate (înnăscute, moştenite) la şoareci.

Reflexe înnăscute, sunt de exemplu, primul ţipăt al copilului imediat după naştere, obişnuinţa cucului de a-şi depune ouăle în cuiburi străine ş. a. Ele nu se formează în cursul vieţii, ce se transmit descendenţilor de la părinţi.

De categoria reflexelor condiţionate ţine obiş¬nuinţa de a lua masa la anumite ore, fumatul tutunului şi altele, care nu se transmit prin ereditate, ce se formează şi dispar pe parcursul vieţii individuale.

I. P. Pavlov i-a dat colaboratorului său N. P. Studenţov misiunea să studieze posibilitatea transformării reflexelor condiţionate în necondiţionate.

Formarea reflexului condiţionat consta în învăţarea şoarecelui supus experienţei să alerge spre locul de hrănire la emiterea unui semnal sonor. Rezultatele experienţei au arătat că pentru formarea acestui reflex la prima generaţie de şoareci sunt necesare 300 de lecţii. La generaţia a doua - de numai 100 de lecţii, generaţia a trei s-a învăţat după 30 de lecţii, a patra după 10, iar a cincia - după 5 lecţii. Pe baza acestor date Pavlov a făcut concluzia, că peste o perioadă de timp o nouă generaţie de şoareci, la auzul semnalului sonor, va alerga spre locul de hrănire fără lecţii prealabile.

În legătură cu aceasta un alt savant cu faimă - N. C. Colţov - i-a făcut o vizită lui I. P. Pavlov special pentru a-l convinge de imposibilitatea moştenirii reflexelor condiţionate, el fiind de părerea, că «se învăţau nu şoarecii, ce experimentatorul, ca¬re până la momentul respectiv nu avea experienţă de lucru cu şoarecii». Nu este inutil să amintim, că artistul de circ V. Durov, ne întrecut în arta dresării animalelor, s-a mirat mult, când a auzit despre cele 300 de lecţii de învăţare a şoarecilor. El avea nevoie doar de câteva ore pentru a învăţa şoarecii să execute anumite procedee. Ca urmare, rezultatele experienţelor lui Studenţov au fost puse sub semnul îndoielii şi după câteva verificări în diferite laboratoare s-a stabilit definitiv că ele nu se confirmă. Nu s-au mai confirmat nici în laboratorul lui I. P. Pavlov.

Pentru el, experimentator iscusit, această întâmplare a fost cât se poate de ne plăcută. La 13 mai 1927 Pav¬lov scria în ziarul «Pravda» următoarele: «Experienţele iniţiale asupra transmiterii prin ereditate reflexelor condiţionate la şoarecii albi, folosindu-se o metodică îmbunătăţită şi aplicându-se un control mai riguros, până în prezent nu au dat rezultatele scontate, de aceea nu am motive să mă consider adept