Ñîâðåìåííàÿ ãåíåòèêà

adept al acestei transmiteri».

Să ne imaginăm pentru o clipă, că moştenirea caracterelor dobândite (ne ereditare) este posibilă. În acest caz în familiile atleţilor ar trebui să se nască numai atleţi, la muzicieni - numai muzicieni, iar copiii tuturor intelectualilor n-ar mai avea nevoie de şcoală - ar şti cu toţii să scrie şi să citească. Doar toate aceste capacităţi se obţin în cursul vieţii. Moş¬tenirea lor ar fi o performanţă remarcabilă.

Să presupunem, că avem de rezolvat sarcina obţinerii unui nou soi de păpuşoi, care dă roade bogate chiar şi pe soluri obişnuite, fără a se introduce îngrăşăminte. Nimic mai simplu! Am proceda în felul următor: pe parcursul câtorva generaţii am trata cu îngrăşăminte Iotul, până vom obţine roada cea mai bogată posibilă, iar în continuare acest caracter dobândit (rodnicia înaltă) se va transmite prin ereditate şi se va manifesta chiar şi pe solurile care n-au fost introduse îngrăşăminte. Dar lucrătorii din agricultură ştiu foarte bine că atunci când în sol se introduc îngrăşămintele necesare, se obţine o roadă bogată şi invers. Acelaşi adevăr este valabil şi referitor la animale. Buna întreţinere duce la indicatorii doriţi, iar întreţinere rea - la indicatorii corespunzători.

Faptul şi-a găsit o bună reflectare în aceste versuri ale lui A. Busuioc:

«Eu nu ştiu zootehnie,

Dar cunosc un adevăr:

Dacă dai la porc hârtie,

Nu vezi carne măi bădie,

Cum nu vezi pe broască păr»

Este cunoscut că T. D. Lâsenco a experimentat timp de peste 20 de ani, pentru a putea obţine o rasă de vaci cu lapte gras. Şi totul a fost zadarnic. Deşi viţeii mai multor generaţii succesive, au fost întreţinuţi după o dietă specială (erau hrăniţi cu lapte cu un procent ridicat de grăsime), acest caracter nu s-a transmis prin ereditate. Dar să revenim la temă.

În anul 1859 marele savant englez Charlz Darwin a dat publicităţii lucrarea «Originea speciilor», în care a expus bazele teoriei evoluţioniste. În acest context ereditatea a fost acceptată ca unul din facto¬rii evoluţiei, deşi şi pentru Darwin mecanismul eredităţii, esenţa ei, au rămas necunoscute.

În vederea explicării eredităţii Darwin a apelat, la concepţia respectivă a lui Hipocrat, a reînviat-o, aprofundând-o, şi a expus-o ca pe o «ipoteză provizorie a pangenezei». Darwin era de părerea că toate celulele organismelor pluricelulare secretă particule foarte mici (corpusculi) pe care le-a numit gemule. Deplasându-se cu uşurinţă, aceste gemule se concentrează în locurile unde are loc formarea produselor sexuale. În procesul dezvoltării noului organism gemulele diferitelor celule, formatoare de produse sexuale, condiţionează dezvoltarea unor celule similare celor care le-au generat pe ele.

Tot odată, Darwin considera, că celulele modificate produc gemule modificate, care generează ulterior celule de asemenea modificate, presupunând că această particularitate a gemulelor reprezintă baza materi¬ala a moştenirii modificărilor care au loc în procesul dezvoltării individuale.

În acest fel, Darwin accepta ideea materialităţii şi segmentării (caracterul discret) al eredităţii şi considera că unităţile materiale ale eredităţii - gemulele se deplasează liber prin tot corpul şi într-o anumită măsură se pot transmite independent una de alta.

În prezent teza lui Darwin referitoare la materialitatea şi caracterul discret al eredităţii a căpătat o recunoaştere unanimă, deşi teoria despre migrarea gemulelor prezintă doar un interes istoric.

În 1892 zoologul german August Waisman a emis în calitate de antiteză a «ipotezei provizorii a pangene¬zei» aşa-numita teorie a plasmei germinative (idioplasma). Waisman considera că corpul organismelor pluricelulare este compus din două componente diferite sub raport calitativ - soma (totalitatea celulelor somatice sau corporale, excepţie făcând cele sexuale) şi plasma germinativă, care condiţionează ansamblul de însuşiri ereditare ale organismelor şi care în cantitate deplină se conţine doar în celulele sexuale.

Conform teoriei lui Waisman, plasma germinativă este deosebit de constantă, fapt care-i asigură păstrarea în stare neschimbată în decursul multor mii de ge¬neraţii. Waisman a numit particulele materiale heterogene, din care este alcătuită plasma germinativă, determinanţi. Determinanţii au facultatea de a se multiplica şi de a forma particule de acelaşi fel cu ei. Plasma germinativă şi determinanţii se află în nucleul ovulului fecundat (zigotului). Concomitent cu prima diviziune are loc o împărţire inegală a determinanţilor în celulele-fiice. Nucleele unor celule îşi menţin întreaga plasmă germinativă fără modificări, în cadrul nucleelor altor celule ea se repartizează în aşa fel, încât, spre sfârşitul procesului de divizare a ovulului, în nucleele acestor celule rămâne un număr ne însemnat de determinanţi. Datorită repartizării inegale a plasmei germinative, în embrionul în dezvoltare se formează două tipuri de celule: pe de o parte, celulele căii germinative, din care se formea¬ză celule sexuale şi care conţin întreaga garnitură de determinanţi, iar pe de alta - celulele somatice, ale căror nucleu conţine un număr variabil de determi¬nanţi, de aceea ele pun începutul diferitelor ţesuturi din organism.

Conform acestei teorii, plasma germinativă este un tot şi se transmite integral de la o generaţie la alta. Mai târziu, însă, s-a constatat că informaţia ereditară este localizată nu numai în celulele sexuale, dar şi în cele somatice. Astfel, se cunosc cazuri de dezvoltare a plantelor numai din celule somatice (ne sexuale).

În prezent împărţirea organismului în două părţi - somă şi plasmă germinativă - propusă de Waisman, care considera că ele ar fi diferite prin ereditate, a fost categoric respinsă de genetică. În acest fel, ideile despre ereditate, începând cu cele mai vechi timpuri şi până în secolul XIX, s-au dovedit a fi în bună parte naive şi bazate pe intuiţie. Dezvoltarea în continuare a teoriei despre ereditate putea fi fructuoasă doar bazându-se pe numeroasele experienţe privind încrucişarea între ele a diferitelor specii de plante şi animale.

II. LEGILE EREDITĂŢII

2.1 Descoperirea celulei

Analizând opiniile marilor savanţi a două epoci îndepărtate, a antichităţii şi a Renaşterii, înţelegem că concepţiile lor asupra esenţei eredităţii conţin aceleaşi noţiuni intuitive. Ei încercau să înţeleagă şi să descrie fenomenele pe care le observau, dar pe care nu le puteau dovedi în mod experimental. Pentru ca aceste fenomene să fie dovedite în mod experimental, a fost nevoie de mult timp, pe parcursul căruia savanţii au acumulat cunoştinţe noi, pătrunzând treptat în microuniversul proceselor şi fenomenelor biologice.

Cu peste trei secole în urmă olandezul Antoni van Levenhuc (1632-1723) în timpul liber a învăţat să şlefuiască sticla şi a obţinut în acest sens mari succese. El a izbutit să observe, privind prin aceste sticle, nişte obiecte foarte mici, care erau mărite de 200 şi chiar de mai multe ori. Aparatul său Levenhuc l-a numit microscop. În comparaţie cu realizările tehnice moderne microscopul lui Levenhuc era destul de primitiv, dar la sfârşitul secolului XVII el a reuşit să observe cu ajutorul lui lucruri pe care nu le văzuse până la el nici un om din lume. Cu aju¬torul microscopului său el a descoperit, că o picătură de apă conţine o cantitate enormă de animale neobişnuite, foarte mici, de diferite forme. El a numit aceste fiinţe bizare «animalcula», ceea ce înseamnă în traducere din limba latină «animal».

Astfel, un naturalist amator necunoscut a descoperit o lume necunoscută până la el. Savanţii englezi au acordat atenţie scrisorilor şi desenelor