Ïðèìåð: Òðàíñïîðòíàÿ ëîãèñòèêà
ß èùó:
Íà ãëàâíóþ  |  Äîáàâèòü â èçáðàííîå  

Áèîëîãèÿ /

Ñîâðåìåííàÿ ãåíåòèêà

←ïðåäûäóùàÿ ñëåäóþùàÿ→
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 ... 



Ñêà÷àòü ðåôåðàò


desenelor microuniversului văzut de Levenhuc, pe care acesta le-a trimis Societăţii regale din Londra, lucru foarte important pentru ştiinţă. În anul 1680 el a fost alese membru-corespondent al acestei societăţi.

Robert Huc (1635-1703), naturalist englez, contemporan lui A. Levenhuc, făcea şi el parte din numărul celor însetaţi de cunoştinţe. Odată i-a atras atenţia un dop de sticlă. El a tăiat o secţiune foarte subţire din dop şi a cercetat-o la microscop, rămânând uluit de descoperirea făcută: pe secţiunea dopului a observat o structură ce se asemăna mult cu fagurii de miere. Huc a numit elementele observate ale secţiunii subţiri a dopului «celula» - celulă.

Mai târziu, savanţii s-au convins cu ajutorul unor microscoape mai perfecte că nu numai lemnul stejarului, dar că şi celelalte plante sunt compuse din diferite celule. Cercetătorii au observat în multe celule câte o «insuliţă». În anul 1831 botanistul englez Robert Brown (1773-1858) a numit această «insuliţă» «nucleus», adică «nucleu» în tradu¬cere din latină.

Savantul german Matias Şchleiden (1804-1881), aflând despre descoperirea nucleielor în celulele vegetale, făcu¬tă de R. Brown, a emis teoria despre originea ţesuturilor celulare. Această teorie a produs o deosebită impresie asupra lui Teodor Schwan, tânăr biolog, contemporan lui. Studiind embrionii şi ţesuturile animalelor, Schwan a descoperit în ele nişte formaţiuni care aminteau celulele vegetale. El a comunicat acest lucru compatriotului său Şcleiden. Discutând problema structurii celulare a ţesuturilor ani¬male, , Schwan şi Şchleiden se convingeau de adevărul presupunerilor lor: în celule sunt concentrate temeliile vieţii. Această teză cunoscută sub denumirea de teorie celulară Schleiden-Schwan o conţin majoritatea manualelor de biologie.

Vom vedea în continuare, însă, că lucrurile nu-s chiar aşa. Structura ţesuturilor organismelor vii a fost studiată şi de alţi savanţi, care au contribuit la formarea teoriei celulare. Unul dintre aceştia a fost naturalistul ceh Ian Purchine (1787-1869). În anul 1837 Purchine a prezentat la congresul naturaliştilor şi medicilor germani un ra¬port, în care a enunţat teoria (argumentele în susţinerea ei, el le-a prezentat încă în anul 1825), conform căreia toate ^ celulele animale şi vegetale au nuclee. Astfel cu doi ani : până la apariţia operei fundamentale a lui Schwan «Cercetări microscopice» (1839), în care se descria structura celulară a ţesuturilor plantelor şi animalelor, Purchine a expus aceiaşi idee.

Pe baza cercetărilor efectuate mai târziu s-a aflat că nucleul este cea mai importantă parte componentă a celulei, centrul ei de comandă. În nucleu sunt concentrate toate dispoziţiile, aici se iau, de fapt, toate deciziile ce ţin de activitatea vitală a celulei. Este important şi faptul că celulele se deosebesc foarte puţin între ele, iar sistemele lor de reproducţie şi de conducere s-au dovedit a fi absolut identice.

Toate aceste realizări au fost cu adevărat epocale, deoarece ele nu au descoperit numai un microunivers necunoscut ochiului ne înarmat, ce au determinat şi direcţia unor noi cercetări ştiinţifice, care ne-au apropiat de tainele eredităţii.

2.2 Experienţele lui Gr. Mendel şi formularea legilor eredităţii

Primele lucrări importante de hibridizare a plantelor au fost efectuate în a doua jumătate a secolu-lui XVIII de I. G. Klreuter, membru al Academiei din Sanct-Peterburg. Klreuter a demonstrat definitiv existenţa la plante a caracterelor de sex, fecundaţia, precum şi posibilitatea obţinerii hibrizilor interspecifici. Tot Klreuter a descoperit fenomenul numit heterozis, care se produce la încrucişarea unor soiuri diferite: hibrizii din prima generaţie sunt mai productivi ca formele parentale. Cultivatorii de plante şi selecţionatorii au dat aprecierea cuvenită acestor descoperiri remarcabile, aplicându-le pe larg în practica lor. O atenţie însemnată au acordat metodelor de hibridizare T. Nait, mulţi ani preşedinte al societăţii pomicultorilor din Londra, M. Sageret, naturalist şi agronom-savant, membru al societăţii agricole pariziene şi alţi savanţi din Europa. Însă eroarea de bază, în care au căzut, consta în faptul că ei studiau transmiterea prin ereditate a unui grup întreg de caractere formate prin hibridizare şi ignorau evidenţa cantitativă a fiecărui caracter în parte la descendenţii dintr-un şir consecutiv de generaţii. Anume din această cauză ei n-au reuşit să formuleze legile eredităţii şi să explice mecanismul acestui fenomen biologic.

Onoarea acestor descoperiri aparţine lui Iohan Gregor Mendel, strălucit cercetător ceh.

Fiu de ţăran, I. Mendel n-a putut să-şi termine studiile universitare şi din cauza greutăţilor de ordin material a fost nevoit să se călugărească (căpătând cu acest prilej un nume nou – Gregor). Concomitent cu predarea fizici, matematici, ştiinţelor naturii la şcoala reală, el efectua experienţe privind încruci¬şarea unor soiuri diferite de mazăre (comanda la di¬ferite firme, producătoare de seminţe, 34 de soiuri de mazăre). Timp de doi ani Mendel a examinat soiurile obţinute sub aspectul purităţii şi, numai după ce s-a convins că fiecare soi dă naştere unei descendenţe absolut uniforme, a început să efectueze experienţe pentru cercetarea unor caractere clar exprimate. Mendel şi-a ales mazărea pentru experienţe, deoarece la această plantă nu are loc polenizarea încrucişată: florile de mazăre sunt bisexuate, adică dispun şi de sta-mine, şi de pistil, al cărui stigmat se acoperă de polen încă înainte de înflorire. În acest fel se pro¬duce autopolenizarea plantelor. Pentru obţinerea hib¬rizilor de la diferite soiuri, însă, este necesară pole¬nizarea artificială. În acest scop Mendel alegea momentul când butonul era gata de fecundare, îl deschidea, înlătura una după alta toate staminele şi presăra pe stigmatul pistilului polen de pe alte plante. Mendel aplica această operaţie la mii de flori. Erau supuse încrucişării artificiale plante prezentând carac¬tere diferite: cu seminţe galbene şi verzi, netede şi rugoase, cu flori roşii şi albe. Şi în toate experienţele se obţineau rezultate identice - un caracter era de fiecare dată mai exprimat decât celălalt (domina). De exemplu, culoarea galbenă a seminţelor do¬mina asupra culorii lor verzi, culoarea roşie a florii – asupra celei albe, suprafaţa netedă a seminţelor – asupra celei rugoase. Astfel, ca urmare a încrucişării plantelor cu seminţe galbene şi verzi, întreaga descendenţă avea seminţele galbene. Se iscă întrebarea: unde a dispărut culoarea verde? Dar Mendel nu se grăbea să tragă concluzii. Primăvara următoare el introduce seminţele în sol şi nu mai intervine; plantele ce urmau să crească au fost lăsate să se autopolenizeze. Spre sfârşitul verii strânge roada şi o supune analizelor. El a observat ceva interesant. Şi anume: dacă la prima generaţie toate seminţele erau la fel şi moşteneau doar caracterul dominant (culoarea galbenă), la cele din generaţia a doua, pe lângă caracterul dominant, apăru un altul (culoarea verde), pe care l-a numit caracter recesiv. Faptul l-a condus pe Mendel la concluzia că culoarea verde a seminţelor primei generaţii nu dispăruse cu totul, ce într-o formă atenuată, ascunsă, s-a păstrat. Şi aceea ce era deosebit de interesant, între caracterul dominant şi cel recesiv se constata o corelaţie cât se poate de riguroasă. Astfel, dintr-un număr de 8023 de seminţe 6022 erau dominantele galbene, iar 2001 – recesivele verzi.

Acest raport s-a dovedit a fi egal cu 3,01:1. Între cele 7324 seminţe din generaţia a doua 5474 erau ne¬tede şi 1850 rugoase. În acest caz raportul s-a dovedit a fi egal cu 2,96:1. Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul celorlalte perechi de caractere contrastante. În generaţia a doua are loc segregarea caracterelor în aşa fel, încât un caracter recesiv revine la trei caractere dominante. Este descoperită, deci, o foarte importantă legitate! Dar pe Mendel îl interesează modul în care se vor manifesta aceste caractere la următoarea, cea de-a treia generaţie.

←ïðåäûäóùàÿ ñëåäóþùàÿ→
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 ... 



Copyright © 2005—2007 «Mark5»